1.Verificarea aparatului de respirat subacvatic şi pregătirea pentru scufundare
2. Echiparea pentru scufundare. Intrarea în apă. Acomodarea cu apa
3. Reguli obligatorii de respectat pe timpul scufundării
4. Semne folosite de scafandri
5. Respiraţia în tandem
6. Lestarea corectă
7. Acordarea primului ajutor unui scafandru aflat în dificultate

    1. Verificarea aparatului de respirat subacvatic şi pregătirea pentru scufundare

Înainte de scufundare, se verifică în primul rând presiunea aerului în buteliile care vor fi utilizate. Controlul se execută cu un manometru care se montează la unul din robinetele buteliei sau cu manometrul care este montat la detentor.

Montarea detentorului la butelia de aer trebuie să se facă astfel:

• se verifică dacă robinetul buteliei la care se va monta detentorul este curat;
• se deschide uşor robinetul buteliei pentru ca prin purjare să se îndepărteze eventualele impurităţi (nisip, praf);
• se închide robinetul buteliei;
• se verifică starea garniturii inel (O-ring), dacă este cazul, adică garnitura este lovită, ruptă, ciupită, etc.) se înlocuieşte;
• se montează jugul treptei I la robinetul buteliei, avându-se în vedere faptul că furtunul detentorului trebuie să fie în partea dreaptă;
• se strânge, fără a forţa, şurubul jugului;
• se deschide până la capăt robinetul buteliei, după care se închide un sfert de rotaţie;
• se determină locul eventualelor scurgeri de aer, se iau măsuri de eliminare a acestora;
• se apasă pe butonul de purjare al etajului II , aerul trebuie să iasă liber;
• se introduce muştiucul în gură, se inspiră şi se expiră de câteva ori pentru a verifica funcţionarea corectă a detentorului.

    2. Echiparea pentru scufundare. Intrarea în apă. Acomodarea cu apa

            Vizorul nu trebuie strâns puternic, etanşeitatea sa depinzând de echilibrul dintre presiunea aerului din interiorul său şi presiunea exterioară şi, bineînţeles, de starea marginilor vizorului.
            Înainte de a pune vizorul, acesta se clăteşte cu apă, iar geamul acestuia se unge cu salivă, împotriva aburirii.
Înaintea intrării în apă, scafandrul trebuie să execute următoarele:

• să se asigure că are asupra sa toate componentele echipamentului de scufundare;
• să se asigure că robinetul buteliei este deschis;
• să fixeze poziţia buteliei (fără a uita chinga subcutală, dacă este cazul) şi săcontroleze reglajul chingilor;
• să verifice ca rezerva este în poziţia deschis (dacă este cazul);
• să respire din butelie câteva secunde pentru a se convinge că detentorul îi permiteo respiraţie uşoară.

Intrarea în apă a scafandrului trebuie să se facă cât mai uşor, în deplină siguranţă, funcţie de locul în care se execută scufundarea (plajă, margine de bazin, cheu, ponton, navă, barcă, etc.).
Modalităţile de intrare în apă a unui scafandru  sunt:

• intrarea de pe plajă;
• intrarea din poziţia şezând;
• intrarea prin salt cu picioarele înainte;
• intrarea pe scara de scafandru;
• intrarea prin basculare pe spate.

            Intrarea de pe plajă este metoda cea mai simplă, recomandată în special începătorilor. În cazul în care sunt valuri, se pun labele în picioare şi se merge cu spatele prin apă până apa este destul de adâncă pentru a se putea înota, se face o întoarcere şi se înoată în imersiune.

Dacă valurile se sparg departe de ţărm, scafandrul se deplasează prin apă cu labele în mână până când apa ajunge la genunchi, după care se vor pune în picioare şi se va proceda ca mai sus.

            În cazul unui  fund stâncos sau cu nămol, labele se pot duce în mână până când apa este destul de adâncă pentru a se putea executa scufundarea în siguranţă.

            Intrarea din poziţia  şezând este metoda cea mai recomandată. Se foloseşte pentru intrarea în apă de pe marginea bazinului, bărcii, etc. Scafandrul pleacă din poziţia “şezând” cu picioarele în apă, apoi sprijinindu-se cu mâinile de bazin sau de marginea bărcii se va întoarce cu faţa spre marginea bazinului sau barcă şi se va lăsa încet în apă.

            Intrarea prin salt cu picioarele înainte permite amortizarea şocului lovirii de obstacole neobservate de la suprafaţă, menţinerea corpului în poziţie verticală, păstrându-se astfel orientarea sub apă. Acest procedeu presupune ca saltul să se execute cu o mână pe vizor şi detentor iar cealaltă mână pe chinga de la partea inferioară a buteliei.

            Intrarea pe scara de scafandru este intrarea cea mai raţională, atât din punct de vedere practic, cât şi din punct de vedere psihologic, permiţând scafandrului o pătrundere în apă uşoară şi progresivă.   Această intrare este foarte indicată pentru începători şi atunci când scufundarea se face de la bordul unei nave.

            Intrarea prin basculare pe spate este practică în cazul unor ambarcaţiuni uşoare (ex. barca pneumatică), care nu oferă o stabilitate suficientă pentru a permite saltul vertical. Scafandrul se aşează pe marginea ambarcaţiunii, cu fesele în afară şi spatele la apă, cu o mână ţinându-şi vizorul, se basculează spre înapoi, în acelaşi timp aducând genunchii la piept.
            Incovenientul acestui procedeu este că scafandrul nu poate vedea punctul de intrare în apă şi nu oferă o bună protecţie împotriva pericolului de lovire a scafandrului de eventuale obstacole submarine.

            După intrarea în apă, pe măsură ce scafandrul se scufundă, îşi echilibrează presiunea la timpane prin manevre de compensare (Valsalva, etc), compensează presiunea din vizor, egalizează presiunea din sinusuri şi elimină apa din vizor, dacă este cazul. Pe timpul scufundării, scafandrul trebuie să respire ritmic, evitând intrarea în gâfâială.

    3. Reguli obligatorii de respectat pe timpul scufundării

• După intrarea în apă, la suprafaţă se aranjează echipamentul pe corp.
• Se verifică prin semne dacă coechipierul este gata de scufundare.
• Coborârea se face, de regulă, pe saulă lestată, în picioare sau cu capul în jos, cu o mână pe saulă şi cu cealaltă la nas pentru a face manevra de echilibrare a presiunii în urechi.
• Viteza de coborâre este viteza permisă de organismul fiecăruia.
• Pe timpul coborârii, pentru evitarea placajului măştii, se expiră pe nas ori de câte ori este nevoie.
• Pe timpul coborârii, dacă unul din scafandri nu se poate echilibra, face semn coechipierului, urcă 2-3 metri, împreună, după care încearcă coborârea din nou; dacă totuşi echilibrarea nu este posibilă, echipa iese la suprafaţă.
• Ajunşi pe fundul apei, scafandrii îşi reaşează echipamentul pe corp, îşi arată semnul “OK”, şi se orientează asupra direcţiei de deplasare.
• Pe timpul scufundării, supravegherea  reciprocă  este  obligatorie.
• Dacă unul dintre scafandri s-a pierdut de echipă, observă zona din jur, iar dacă nu-şi vede coechipierii, iese la suprafaţă şi aşteaptă restul echipei, care este şi ea obligată să iasă la suprafaţă;
• După ieşirea la suprafaţă, se regrupează şi continuă scufundarea;
• PE TIMPUL SCUFUNDĂRII, ATENŢIONAREA COECHIPIERULUI ASUPRA ORICĂRUI  INCIDENT  ESTE  OBLIGATORIE .
• Acordarea primului ajutor coechipierului aflat în dificultate sub apă sau la suprafaţa apei este obligatorie.
• Dacă pe timpul scufundării unul dintre scafandri oboseşte şi este  pe punctul de a intra în dispnee de efort (gâfâială), îşi atenţionează coechipierul, se opresc, rămân în poziţie orizontală sau în genunchi, îşi fac semne între ei până totul revine la normal, după care îşi continuă scufundarea.
• Pe timpul scufundării, semnele făcute de unul dintre scafandri trebuie confirmate obligatoriu de către ceilalţi scafandri din echipă.
• Dacă unul dintre scafandri a trecut pe rezerva de aer, este obligat să-şi semnalizeze imediat coechipierii, îşi încetează orice activitate şi iese la suprafaţă, cu echipa.
• Viteza de urcare la suprafaţă este de 9 m/min (viteza de urcare a celor mai mici bule de aer), respirând normal.
• Pe timpul urcării este interzisă manevra de echilibrarea a presiunii în urechi (VALSALVA).
• Când se foloseşte vesta de salvare-compensare pentru urcare către suprafaţă, scafandrul se va afla în poziţia în picioare, cu o mână pe furtunul de golire a vestei, pregătit pentru a-şi controla în orice moment viteza de urcare, coechipierii aflându-se faţă în faţă.
• Dacă detentorul nu debitează aer, se atenţionează coechipierul şi respirând din detentorul acestuia ies la suprafaţă  împreună.

    4. Semne folosite de scafandri

            La ora actuală, echipamentul de scufundare nu permite, pentru majoritatea scafandrilor, să vorbească între ei când sunt în imersiune. Necesitatea de a comunica este foarte importantă în activitatea de scufundare, de aceea a fost necesară crearea unui mod de comunicare sub apă.
Cel mai simplu şi cel mai eficient mod de comunicare sub apă între scafandri îl reprezintă comunicarea prin semne şi semnale, vizuale sau acustice. Prin aceste semnale scafandrul poate descrie situaţia sa altui scafandru, poate întreba, ordona sau cere ajutorul. Acest cod de semne şi semnale constă în gesturi semnificative pentru desfăşurarea în siguranţă a fiecărei scufundări.
            Semnele de mână folosite în scufundări sunt extrem de multe şi variate, şi diferă foarte mult de la o şcoală de scufundare la alta.

Indiferent de experienţa şi cunoştinţele scafandrului, se recomandă ca înaintea fiecărei scufundări, membrii echipei de scufundare să facă o trecere în revistă a semnelor şi a semnificaţiilor acestora pentru a nu interveni nici o confuzie în timpul scufundării.

    La toate semnele, trebuie să se răspundă prompt, înapoindu-se exact aşa cum au fost recepţionate. În felul acesta, cel care a transmis semnul poate fi sigur că semnul a fost recepţionat de către partener şi a fost înţeles corect.

    5. Respiraţia în tandem

            Atunci când un scafandru dispune de un echipament bun şi de o planificare corectă a scufundării, există puţine şanse de a-şi epuiza întreaga cantitate de aer stocată în butelii. Totuşi, posibilitatea apariţiei unei defecţiuni la aparatul de respirat cât şi eventualele greşeli ale scafandrului nu pot fi eliminate în totalitate.
            În cazul apariţiei unor astfel de incidente, respiraţia în tandem este o bună metodă de a reveni la suprafaţă în siguranţă. Pentru efectuarea în cele mai bune condiţii a unei astfel de manevre, se recomandă folosirea unui detentor de rezervă, eliminându-se astfel orice stare de confuzie rezultată din nevoia acută de aer. Această soluţie este mult mai comodă şi mai sigură decât soluţia utilizării alternative a aceluiaşi detentor de către cei doi scafandri.
            Respiraţia în tandem este un procedeu folosit în caz de urgenţă în care doi scafandri respiră aer din aceeaşi butelie cu aer comprimat. Acest procedeu este folosit de mai mulţi ani, atât ca procedeu de urgenţă în vederea ridicării rapide la suprafaţa apei, cât şi ca procedeu de salvare în cazul unor scufundări speciale efectuate în locuri cu grad ridicat de periculozitate cum ar fi peşteri, epave, zone de vegetaţie sau sub gheaţă.
Respiraţia în tandem va începe atunci când se descoperă nevoi de aer a unui scafandru. Acesta, folosind semnul convenţional pentru lipsa de aer, prin mişcarea mâinii sau a degetului de-a lungul gâtului, înştiinţează un alt scafandru că are nevoie de ajutor. Respiraţia în tandem se poate efectua fie prin respirarea de aer din aceeaşi butelie şi acelaşi detentor prin pasarea alternativă a etajului II între cei doi scafandri, fie din aceeaşi butelie şi din detentoare diferite, atunci când scafandru donator dispune de un detentor de rezervă.
În timpul respiraţiei în tandem trebuie avut în vedere faptul că rezerva de aer a donatorului poate fi şi ea epuizată. De aceea, ambii scafandri trebuie să fie pregătiţi, ca la terminarea rezervei de aer, să întrerupă respiraţia în tandem şi să continue urcarea la suprafaţă în apnee, cu expirarea graduală a aerului din plămâni.

Procedeul respiraţiei în tandem necesită o bună coordonare a ambilor scafandri şi multă concentrare din partea acestora. Pentru a fi bine însuşit şi corect aplicat, acest procedeu trebuie exersat în condiţii de bazin, cu parteneri experimentaţi şi cu diferite tipuri de detentoare.

    6. Lestarea corectă

Conform Legii lui Arhimede, flotabilitatea este în funcţie de raportul dintre volumul corpului şi greutatea acestuia.  Pentru a se lesta corect, scafandrul trebuie să ţină cont de:

1. calitatea costumului de scufundare;
2. tipul de butelie (raportul greutate-volum) şi de conţinutul său;
3. accesoriile cu care s-a echipat;
4. durata, adâncimea şi natura scufundării.

            Lestarea mai depinde şi de experienţa şi tehnica scafandrului. Se consideră că lestarea ideală este aceea în care scafandrul are flotabilitate nulă la sfârşitul scufundării, ceea ce permite respectarea vitezei de ridicare şi efectuarea eventualelor paliere.

O bună lestare este foarte importantă atât pentru plăcerea, cât şi pentru securitatea scufundării, dar nu se poate face corect decât ca urmare a propriei experienţe.
Având în vedere experienţa scafandrilor cu vechime, pentru debutanţi se pot da următoarele sfaturi:

• Căutaţi să vă asiguraţi, prin lestare, la suprafaţă, o flotabilitate nulă, fiind echipat cu întreg echipamentul de scufundare (inclusiv accesoriile) iar butelia să conţină numai aerul de rezervă. Chiar dacă scufundarea pe prima parte a sa va fi mai grea, această lestare este un compromis rezonabil între plăcerea şi securitatea scufundării;
• Nu folosiţi mai multe lesturi de plumb sub pretextul că este mai uşor la coborâre. Este de preferat un efort pe primii metri de scufundare, după care acţiunea presiunii asupra costumului de scafandru îşi va face simţită prezenţa;
• La scufundarea în mare, alegeţi o lestare mai degrabă uşoară decât grea, pentru raţiuni evidente de securitate, mai ales că pentru început veţi executa scufundări care nu necesită paliere de decompresie. Din contră, pentru scufundări în bazin sau mare la mică adâncime, 3÷5 metri, este indicat să vă lestaţi mai greu pentru a fi stabil şi a nu urca accidental la suprafaţă în timpul exerciţiilor.

    7. Acordarea primului ajutor unui scafandru aflat în dificultate

            În activitatea de scufundare exista nenumărate motive pentru care un scafandru poate ajunge în dificultate, cum ar fi:

1. gâfâiala gravă;
2. crampe puternice;
3. perforarea timpanului;
4. stare de şoc cauzată de înţepăturile animalelor submarine veninoase sau de contactul cu flora şi fauna urticante, etc.

Accidentele de scufundare sunt cauzate de lipsa pregătirii, lipsa de experienţă, însuşirea incompletă a cunoştinţelor referitoare la scufundare.
Pregătirea minuţioasă a scufundării poate preveni o eventuală agravare a unui incident care apare pe timpul acesteia.

În prevenirea incidentelor de scufundare, de mare importanţă este modul de participare şi ajutorul calificat al celorlalţi scafandri din echipa de scufundare.
Dacă scafandrul aflat într-o situaţie deosebită se panichează, pentru început colegii de echipă nu se vor apropia de acesta, vor căuta să-l liniştească, fiind gata să intervină imediat.
O altă situaţie deosebită este atunci când scafandrul aflat în dificultate îşi pierde cunoştinţa, ajutorul acordat acestuia trebuie să fie făcut de un scafandru care are cunoştinţele şi îndemânarea necesară pentru salvare, reanimare şi tratament.