Istoria scufundarii – Scafandri Galati

SCURTĂ ISTORIE A SCUFUNDĂRII PROFESIONALE PE PLAN MONDIAL

900 î.Hr.: o frizã asirianã reprezintã câţiva scufundãtori, probabil soldaţi, ce respirau prin nişte burdufuri din piele în timp ce înotau sub apã. Este cea mai veche mãrturie a folosirii unui dispozitiv de respirat sub apã.

sec.V î.Hr.: Scyllos din Sion şi fiica sa Cyana se scufundã pentru a tãia ancorele navelor regelui Persiei, Xerxes.

415 î.Hr.: scufundãtorii greci atacã sub apã şi distrug barajele submarine la Siracuza.

sec.IV î.Hr.: scrierile lui Aristotel Istoria animalelor, Oppian Haleuticele, Eschil Rugătoarele şi Pliniu Istoria naturală cuprind referiri la viaţa şi munca pescuitorilor de bureţi de mare. În opinia acestora,”…ei sunt cei care au pătruns pentru întâia oară în chip sistematic în elementul neprimitor al apei”.

332 î.Hr.: Aristotel descrie în lucrarea Problemata cum Alexandru cel Mare se scufundã într-un butoi cu geam numit „Colympha” pentru a vedea munca scufundãtorilor trimişi de el sã ridice obstacolele aflate sub apã în timpul asediului portului fenician Tyre aflat pe coasta Mãrii Mediterane,în Libanul de astãzi..

sec.III î.Hr.: matematicianul grec Arhimede (287-212 î.Hr.) enunţã principiul flotabilitãţii corpurilor solide în lucrarea Despre corpurile plutitoare.

1250: Roger Bacon descrie în lucrarea Opus Major nişte rezervoare de aer destinate scufundãtorilor.

1430: manuscrise aflate în Biblioteca Naţionalã din München aratã un scufundãtor care recupereazã bunuri de la o epavã şi care este echipat cu un costum şi o cascã din piele prelungitã cu un tub pânã la suprafaţa apei şi ale cãrui extremitãţi deschise sunt susţinute de douã flotoare.

1500: Leonardo da Vinci concepe unul din primele aparate autonome de respirat sub apã ale cãrui schiţe apar în lucrarea Codex Atlanticus. Aparatul lui da Vinci combina în acelaşi sistem atât alimentarea cu aer cât şi controlul flotabilitãţii însã nu existã dovezi cã ar fi reuşit vreodatã sã punã în practicã acest aparat.

1511: se reediteazã lucrarea lui Vegetius De Re Militari în care sunt prezentate câteva gravuri ale unor mijloace de respirat sub apã. Într-una, un scufundãtor îmbrãcat cu un veşmânt strâmt, respirã într-un burduf plin cu aer, iar în alta un alt scufundãtor are capul acoperit în întregime cu o glugã fixatã ermetic sub braţe. În partea superioarã gluga comunicã cu suprafaţa, iar extremitatea pluteşte susţinutã de o başicã umflatã cu aer.

1535: Gugliemo de Lorena folosindu-se de un clopot de scufundare explorează epavele galerelor romane scufundate în lacul Nemi.

1538: la una din primele scufundări ce au avut loc cu un clopot de scufundare, în râul Tejo din Spania, a asistat însuşi împăratul Carol Quintul. În secolul al XVII-lea apar şi alte clopote de scufundare cum ar fi cel al lui Spalding, Trieval, şi Sturmius

1628: Diego de Ufano descrie amãnunţit un aparat similar în lucrarea Artilerici.

1650: Van Guericke creazã prima pompã pneumaticã ce comprima aerul.

1667: fizicianul şi chimistul englez Robert Boyle (1628-1691), descoperã pentru prima oarã simptomele bolii de decompresie. Dupã decompresia unui şarpe, Boyle observã formarea de bule de aer în ochii şarpelui. Robert Boyle cunoscut mai ales prin lucrãrile sale despre gaze, descoperã efectele pe care le are presiunea asupra diferitelor volume de gaze şi enunţã în anul 1670 legea compresibilitãţii gazelor. De asemenea, Boyle este cel care a descoperit cã aerul are greutate. În toate experimentele sale cu gaze, Boyle s-a folosit de pompa pneumaticã a lui Van Guericke.

1676: Edme Mariotte (1620-1684), fizician francez completeazã legea lui Boyle adãugând enunţului „la temperaturã constantã”, legea devenind Boyle-Mariotte.

1680: fizicianul italian Giovanni Borelli descrie în lucrarea De motu animalium un dispozitiv inventat chiar de el care este considerat a fi strãmoşul aparatului autonom. Scafandrul ţine capul într-un vas din metal prevãzut cu o ferestruicã iar aerul expirat, înainte de a se reîntoarce în vas, era împrospãtat trecând printr-un tub lung din aramã umplut cu apã. Din când în când pentru a nu respira prea mult în vas, scafandrul se ridica la suprafaţã, deschidea douã robinete şi suflând elimina aerul viciat printr-un robinet lãsând sã intre aer curat prin celãlalt. Apoi închidea robinetele şi cobora din nou pe fundul apei. Aceste mişcãri ale scafandrului erau uşurate datoritã lestului pe care-l purta precum şi datoritã unui element al aparatului ce semãna cu o seringã umplutã cu aer şi etanşe cu ajutorul cãreia scafandrul modifica volumul, obţinând astfel flotabilitate pozitivã sau negativã. În plus,scafandrul putea sã-şi punã nişte înotãtoare asemãnãtoare labelor de broascã.

1690: Sir Edmund Halley, descoperitorul cometei care-i poartă numele, perfecţionează clopotul de scufundare prevăzând împrospătarea aerului în clopot cu ajutorul proviziilor de aer coborâte sub apă într-un butoi lestat. Cu acest clopot Halley se scufundă până la adâncimea de 18 m, timp de 1,5 ore

1691: Denis Papin propune trimiterea aerului comprimat în clopotul de scufundare cu ajutorul unei pompe de la suprafaţă, printr-un tub prevăzut cu supape.

1714: Valentini descrie în lucrarea Musei Musearum un scafandru înzestrat cu o bonetã din pânzã ceruitã şi cu o mascã. În vârful acestei bonete prevãzutã în partea de jos cu o pânzã din bumbac mai groasã ce se strângea etanş în jurul gâtului, era prinsã o trompã lungã din piele cu ajutorul cãreia scafandrul se scufunda în locuri adânci şi sã rãmãnã sub apã timp îndelungat.

1715: John Lethbridge coboară cu ajutorul unei carcase etanşe la adâncimea de 16…18 m timp de 20 minute, într-o misiune de salvare

1754: Richard Pocoke descrie un costum de scafandru cu cască ce era alimentat de o pompă de aer.

1762: un alt englez, John Smeaton realizează un cilindru suflant antrenat de o roată hidraulică. Apoi, în anul 1779 Smeaton crează chesoanul de scufundare cu ajutorul căruia au fost reparate fundaţiile picioarelor podului de la Hewhorn, Anglia.

1771: parizianul Freminet inventeazã „maşina hidrostatergaticã”. Aparatul era alcãtuit dintr-o rezervã de aer, o cascã cu ferestruicã şi o îmbrãcãminte din piele etanşe şi solidã. O armãturã metalicã articulatã asigura rezistenţa la presiunea apei lãsând în acelaşi timp scafandrului mai multã libertate a mişcãrilor. Aparatul lui Freminet permitea circulaţia continuã a aerului, iar respiraţia se efectua prin intermediul unor foale pe care le purta scafandrul şi care erau puse în mişcare de un resort. Cu acest aparat Freminet a stat timp de mai mult de o orã la adâncimea de 15 metri pe fundul fluviului Sena.

1775: abatele La Chapelle scrie Traité du scafandre în care apare menţionat pentru prima datã termenul scafandru.

1776:aplicând invenţia lui Smeaton, John Wilkinson realizează prima suflantă pe care o instalează în atelierul său din Wilby, Anglia. Acesta a fost primul prototip al tuturor compresoarelor mecanice.

1797: inginerul german Karl Heinrich Klingert publicã lucrarea Tauchermaschine (Aparat pentru scufundare) în care propune un aparat de respirat sub apã asemãnãtor cu cel al lui Freminet.

1801: fizicianul englez John Dalton (1766-1844) formuleazã legea presiunilor parţiale ale gazelor ce alcãtuiesc un amestec gazos.

1803: fizicianul american Joseph Henry (1797-1878) enunţã legea dizolvãrii gazelor în lichide.

1805: Fullerton realizează un clopot de scufundare undividual.

1808: Brizé-Fradin concepe un aparat autonom de respirat sub apã considerat a fi şi el unul din strãmoşii aparatelor autonome moderne.

1809: germanul Friedrich Von Drieberg inventeazã un aparat autonom numit “tritonul”. Aparatul era alcãtuit dintr-un rezervor cu aer pe care scafandrul îl ţinea în spate şi alimentat cu aer de la suprafaţã printr-un tub. Scafandrul purta pe cap o coroanã la care era ataşatã o vergea metalicã. Prin mişcãrile capului, vergeaua acţiona o supapã a rezervorului, scafandrul alimentându-se astfel cu aerul comprimat din acesta.

1819: germanul Augustus Siebe inventează echipamentul de scafandru cu cască şi fără costum de scufundare în care aerul era trimis de la suprafaţă prin pompare. Siebe brevetează în anul 1837 o variată perfecţionată a aparatului său. La acest nou aparat, aerul suplimentar ieşea printr-o supapă laterală a căştii care la nevoie putea fi manrvrată cu capul de scafandru. Costumul era complet etanş şi îmbrăca scafandrul complet cu excepţia mâinilor care se puteau pune în nişte mănuşi din cauciuc etanşe la încheieturi. Costumul mai era prevăzut şi cu o garnitură solidă din cauciuc ce se prindea de pieptar. Casca era detaşabilă şi se putea fixa de pieptar printr-un filet special. Costumul mai era prevăzut cu tălpi din plumb. Cu aparatul Siebe se puteau efectua scufundări până la adâncimea de 54 m. Apare astfel echipamentul clasic sau greu de scufundare cu costum şi cască rigidă alimentat de la suprafaţă cu aer comprimat. Acest tip de costum de scufundare a fost fabricat în Anglia de firma Siebe Gorman & Company Ltd., precum şi de Dräger în Germania, Galeazzi în Italia, Denayrouze în Franţa, Morse Diving Equipment Company şi Schrader în S.U.A. şi Yokohama Diving Apparatus în Japonia.

1825: englezul William James inventează un aparat de respirat sub apă prevăzut cu un recipient cu aer comprimat ce era livrat la debit constant.William James a formulat se asemenea pentru prima oarã şi principiul de funcţionare al costumului cu volum constant. Deşi utilizarea acestui aparat autonom era limitatã la durate scurte de timp şi adâncimi reduse, este considerat a fi primul aparat autonom de respirat sub apã.

1825: americanul Charles Condert inventeazã un aparat autonom ce era compus dintr-un rezervor în formã de potcoavã pe care scafandrul îl purta în zona mijlocului. Aparatul debita un flux continuu de aer în interiorul unei cãşti deformabile prin intermediul unui tub din cupru îndoit. Sistemul mai cuprindea şi o supapã pentru umflarea costumului scafandrului. Cu acest aparat, Condert a efectuat câteva scufundãri în East River din statul New York înainte de a-şi pierde viața în anul 1832 datoritã crãpãrii tubului de alimentare cu aer.

1827: francezul Beaudoin realizeazã un model propriu al unui aparat autonom care a fost mai puţin utilizat.

1834: americanul Norcross inventează supapa de evacuare a aerului expirat de scafandru din cască.

1836: americanul Charles Dean publicã primul manual de scufundare ce cuprindea elemente generale referitore la modalitatea de efectuare a scufundãrilor.

1845: Traussort, profesor de fizicã la un liceu din Angers, Franţa, studiazã pentru prima oarã efectele compresiei aerului asupra organismului uman participând el însuşi la experimente. Rezultatele le publicã într-un raport din Buletinul societãţii industriale din Angers.

1846: este conceput şi realizat primul submersibil purtător de scafandri numit Pyrhydrostat de către dr. Payerne. Părintele submarinului purtător de scafandri modern este considerat a fi americanul Simon Lake care a realizat câteva modele pentru US Navy în perioada 1890…1900.

1860: Benoit Rouquayrol, un inginer de mine inventeazã „regulatorul pentru curgerea aerului comprimat”, piesa principalã a aparatului de salvare destinat minerilor. Rouquayrol se asociazã cu ofiţerul de marinã Auguste Denayrouze pentru a transforma împreunã aparatul de salvare într-un aparat de scufundare al cãrui brevet este depus în acelaşi an la 14 Aprilie.

1861: francezul Boucquay student la Facultatea din Strasbourg prezintã o tezã de doctorat intitulatã De l’air comprimé (Despre aerul comprimat), în care descrie efectele compresiei aerului asupra organismului, introducând pentru prima oarã noţiunea de decompresie lentã. De asemenea, tot în aceastã tezã, el menţioneazã primul şi exemplul sticlei cu apã gazoasã.

1862: Rouquayrol aduce o inovaţie aparatului de salvare pentru mineri şi anume un muştiuc (piesã bucalã) din cauciuc vulcanizat fixat la capãtul unei piese metalice.

1864: la 11 Martie apare brevetul variantei perfecţionate a aparatului de respirat sub apã, cu alimentare de la suprafaţã prin intermediul unui furtun din cauciuc şi alimentat de la o pompã. În acelaşi an la 27 Iunie, apare brevetul variantei autonome. Anul urmator, aparatul autonom este dotat cu un fluier avertizor ce anunţa apropiata epuizare a rezervei de aer comprimat, iar în anul 1866 detentorului acestui aparat i se ataşeazã un prefiltru metalic în formã de stea destinat a opri impuritãţile din aerul rezervorului.

1867: inginerul francez Triger, inventatorul chesonului de lucru, observã cã accidentele muncitorilor chesonieri numite boala de decompresie sau boala de cheson, se produc atunci când organismul supus unei presiuni mai mari este decomprimat prea repede. Într-un raport publicat în Analele podurilor şi şoselelor, el recomandã ca „dezecluzarea” (decompresia) chesonierilor sã se facã pe durata a minim şapte minute, afirmând cã în acest mod accidentele vor dispãrea în totalitate.

1869: medicul de marinã A. Le Roy de Mericourt ce studiase fiziologia scufundãrilor în Oceanul Indian şi Marea Mediteranã, publicã un raport specializat intitulat Consideraţii asupra igienei pescuitorilor de bureţi. El a observat cã „tulburãrile care apar la scafandrii se produc atunci când bulele de aer pãtrund în circulaţia cerebralã”.

1870: Rouquayrol şi Denayrouze pun la punct un nou dispozitiv pentru aparatul lor,”aeroforul”. Ca şi în modelul anterior, scafandrul purta pe spate în poziţie orizontalã un rezervor din oţel ce conţinea o micã cantitate de aer comprimat la presiunea de 40 bar. Din exterior o pompã împingea în rezervor aerul pânã la aceastã presiune. Între rezervor şi cãile respiratorii aerul era destins în regulator, organ de precizie al aeroforului. Pe cele douã feţe ale unei membrane acţionau pe o parte presiunea ape, iar pe cealaltã presiunea aerului respirat. Dacã aceasta era inferioarã presiunii apei sau atunci când plãmânii începeau sã fie comprimaţi, membrana se deforma declanşând deschiderea unei supape ce permitea pãtrunderea aerului. Atunci când presiunea aerului creştea (în timpul expiraţiei), sau când presiunea apei scãdea (în timpul ridicãrii), supapa se închidea iar excesul de aer era evacuat prin deschiderea unei valve din cauciuc numitã „cioc de raţã”. Prin acest regulator al aeroforului se realiza în mod automat echilibrul între presiunea apei exercitatã la exterior asupra corpului scafandrului şi presiunea aerului la interior în plãmânii scafandrului. În acest mod, respiraţia nu necesita efectuarea unui efort deosebit. Aparatul Rouquayrol-Denayrouze în varianta autonomã, corespunde exact ca principiu aparatului autonom de astãzi. Acest aparat putea fi utilizat nu numai autonom dar şi cu alimentare de la suprafaţã de la o pompã prin intermediul unui furtun din cauciuc, cu avantajul unei lungi durate de scufundare dar având inconvenientul unei mari jene in mişcare. Varianta autonomã a acestui „aparat cu presiune joasã” nu oferea o autonomie suficientã de scufundare (mai puţin de 15 minute la adâncimea de 10 metri), însã varianta mult mai perfecţionatã care a urmat „aparat respirator cu presiune mare”, permitea atingerea adâncimii de 40 metri sau adâncimea de 10 metri şi durata de peste o orã.

1873: Dr. Andrew H. Smith prezintã un raport în care aratã cã în timpul construirii podului Brooklyn din statul New York, muncitorii chesonieri suferã numeroase accidente datorate bolii de cheson, iar din cauza poziţiei aplecate pe care o aveau, simptomele au fost denumite „bends” (benduri).

1878: Paul Bert, medic şi profesor de fiziologie la Sorbona, pe baza observaţiilor anterioare concluzioneazã cã boala de cheson este identicã cu problemele pe care le au şi scafandrii. Bert publicã lucrarea Presiunea barometricã punând astfel bazele fiziologiei scufundãrii. Bert stabileşte toate legile care astãzi stau la baza atât a fiziologiei hiperbare dar şi a celei hipobare pentru aviatori şi alpinişti. El a studiat diferitele componente ale aerului şi pentru fiecare a observat mai întâi cum reacţioneazã animalele la depresiune şi apoi ce se petrece într-o atmosferã în care aerul este comprimat. Într-o primã serie de experimente, Bert a folosit vrãbii iar apoi pentru a analiza sângele a folosit câini. În acest scop, el a construit un cheson pentru decompresie şi unul pentru compresie precum şi o „maşinã pentru extras gazele din sânge”. În esenţã concluziile sale sunt urmãtoarele: peste adâncimea de aproximativ 15 metri, oxigenul pur devine toxic însã când este amestecat cu azot adâncimea limitã este de circa 120 metri; azotul este foarte puţin solubil în sânge la presiune atmosfericã, însã devine solubil din ce în ce mai mult odatã cu creşterea adâncimii; dacã revenirea la suprafaţã este prea rapidã, azotul se degajã din sânge sub formã de bule care pot sã dea senzaţii de pişcãturi şi dureri în articulaţii; dacã aceste bule astupã vasele sanguine, se produce o embolie gazoasã care poate conduce la paralizie sau chiar moarte. De aici Paul Bert trage concluzia cã revenirea la presiunea normalã trebuie sã se facã lent pentru a permite azotului sã fie eliminat treptat. Totodatã Bert menţioneazã pentru prima oarã necesitatea utilizãrii oxigenului pur pentru reducerea timpului de decompresie.

1897: James Lorrain Smith studiazã efectele toxice pe care le are oxigenul asupra alveolelor pulmonare atunci când este inspirat la o presiune partialã mai ridicatã (efectul Lorrain Smith).

1908: fiziologul englez John B. S. Haldane formuleazã primele reguli precise necesare asigurãrii unei urcãri progresive a scafandrilor la presiunea atmosfericã. Dupã efectuarea a numeroase experimente practice în care a folosit capre, Haldane stabileşte teoretic pe baza unor ecuaţii matematice o procedurã de decompresie în trepte cu mai multe opriri în funcţie de adâncimea şi durata scufundãrii, care a fost apoi denumitã „tabelele lui Haldane”. De asemenea, dacã dintr-o cauzã oarecare un scafandru este obligat sã revinã foarte rapid la suprafatã, el trebuie ca imediat sã se scufunde din nou pentru a reveni la presiunea atmosfericã în mod reglementar sau sã fie recomprimat într-un cheson special unde este decomprimat în mod lent conform acelorlaşi tabele.Tabelele lui Haldane au fost publicate în acelaşi an de Comitetul de scufundare profundã al Amiralitãţii britanice. De atunci, modificate de mai multe ori tabelele, lui Haldane au fost adoptate de cele mai multe ţãri, principiile de bazã fiind considerate valabile şi în prezent.

1911: Sir Robert Davis manager la firma Siebe Gorman & Co.Ltd., concepe un aparat autonom de respirat sub apã în circuit închis bazat pe aparatul lui Fleuss. Aparatul care-i poartã numele, a fost fabricat şi de alte firme specializate ca Dräger în Germania şi Pirelli în Italia şi utilizat în special pentru salvarea echipajelor de pe submarine.

1913: J. E. Williamson realizează primele filmări subacvatice cu ajutorul unui aparat montat într-o cameră sferică.

1915: în timpul operaţiunilor de ranfluare a submarinului F4 scafandrii US Navy utilizând echipament greu cu alimentare de la suprafaţă ating adîncimea maximă de 100 m.

1917: firma Dräger produce un aparat autonom de respirat sub apã care recircula amestecul respirator compus din aer comprimat îmbogãţit cu oxigen. Aparatul putea fi utilizat pânã la adâncimea maximã de 40 metri.

1928: Robert Davis construieşte chesonul submersibil de decompresie pentru scurtarea perioadelor lungi de decompresie ale scafandrilor.

1931: este realizat tot de către Robert Davis un cheson prevăzut cu trei compartimente ce avea posibilitatea de a se cupla cu un cheson submersibil presurizat în care scafandrii să efectueze decompresia într-un mediu uscat.

1935…1946: fiziologi ruşi sub conducerea lui A. D. Orbelli investighează folosirea heliului în amestecurile respiratorii pentru scufundări în saturaţie de până la 200 m adâncime.

1937: este consemnată prima scufundare realizată cu amestec heliu/oxigen (HELIOX) în scopuri civile, de către americanul Max Gene Nohl, care atinge adâncimea de 128 m în lacul Michigan. Un an mai târziu, Max Nohl împreună cu Edgar End realizează şi prima scufundare în saturaţie. Ei au stat timp de 27 ore la adâncimea de 30 m respirând aer, iar decompresia a durat 5 ore.Tot într-o scufundare cu caracter civil, Jack Brown atinge adâncimea de 168 m în anul 1946.

1943: detentorul Cousteau-Gagnan eşueazã primele teste efectuate în luna Februarie în râul Marne de lângã Paris. Se aduc o serie de modificãri cum ar fi fixarea supapei de evacuare a aerului expirat în camera detentorului la acelaşi nivel cu cea de inspiraţie şi punerea unui al doilea furtun separat pentru expiraţie. În acelaşi an în cursul verii şi toamnei, Cousteau împreunã cu Philippe Taillez şi Frederic Dumas testeazã prototipul acestui aparat în Marea Mediteranã. Deoarece aparatul se dovedeşte a fi sigur şi deosebit de uşor de utilizat, este folosit şi de cãtre ceilalţi membri ai familiei Cousteau (soţia şi cei doi fii). Se efectueazã peste 500 de scufundãri testând aparatul încercându-se determinarea limitelor de utilizare. Astfel în luna Octombrie, Dumas atinge adâncimea de 64 de metri. Aparatul suferã o serie de perfecţionãri ajungându-se în anul 1945 la renumitul detentor Cousteau-Gagnan, CG-45. Acesta va fi urmat de alte variante perfecţionate şi anume de detentorul Mistral şi Super Mistral de tipul „detentor dorsal” cu un singur etaj şi apoi de detentorul Acquilon cu douã etaje separate. Toate aceste modele au fost produse la firma La Spirotechniques, o subsidiarã a L’Air Liquide şi comercializate în Franţa începând cu anul 1946. Aparatul Cousteau-Gagnan stã la baza tuturor aparatelor de respirat cu aer comprimat utilizate în prezent în scufundarea autonomã. În S.U.A.aparatul Cousteau-Gagnan a fost comercializat sub denumirea de Aqualung.

1945: suedezul Arne Zetterström folosind un amestec respirator alcătuit din hidrogen şi oxigen (HIDROX) reuşeşte să atinghă adâncimea de 161 m.

1946: Jacques-Yves Cousteau pune la punct costumul cu volum constant. Fabricat din cauciuc vulcanizat, costumul a fost realizat special pentru scufundãri cu durate mari de timp în ape cu temperaturã scãzutã.

1945: suedezul Arne Zetterström folosind un amestec respirator alcătuit din hidrogen şi oxigen (HIDROX) reuşeşte să atinghă adâncimea de 161 m.

1960: Edwin Link, Jaques-Yves Cousteau şi George Bond definitivează teoria scufundărilor în saturaţie, iar în anii următori au loc primele experimente cu case submarine: 1962 Man-in-Sea I, Precontinent I, Conshelf I; 1963 Precontinent II, Conshelf II; 1964 Man-in-Sea II, Sealab I; 1965 Sealab II, Precontinent III, Conshelf III; 1969 Tektite I. În cadrul experimentului Man-in-Sea II s-a atins cea mai mare adâncime, 132 m, iar timpul experimentului Tektite I scafandrii au petrecut 60 de zile la adâncimea de 12 m.

1965: se realizează primele scufundări în saturaţie în sistemul turelă-cheson în scopuri civile. Scufundările au fost efectuate în lacul de acumulare Smith Mountain Dam din statul Virginia S.U.A. cu sistemul Cachalot, de către o echipă de scafandri a firmei Westinghouse Electric Corporation. Au fost realizate numai puţin de 800 de scufundări în saturaţie timp de 12 săptămâni.

1965: firma Taylor Diving and Salvage pune la punct unul din primele sisteme de scufundare tip turelă-cheson Mark DCL cu care se efectuează scufundări în saturaţie la adâncimea de 91 m în Golful Mexic.

1966: Bev Morgan şi Bob Kirby înfiinţează în Santa Barbara, California, firma Kirby Morgan Corporation, primul fabricant de căşti rigide superuşoare şi de măşti faciale de scufundare. Ca urmare a intensificării exploatării resurselor petroliere offshore, s-au făcut eforturi pentru a se adapta şi perfecţiona vechiul echipament clasic Siebe care devine tot mai greoi şi dificil de utilizat. Perfecţionările aduse noilor echipamente s.au axat în special pe realizarea unei noi generaţii de aparate de respirat sub apă având greutate mult redusă. Aceste noi echipamente sunt alcătuite dintr-o cască rigidă având greutate redusă şi prevăzută cu un singur geam, iar în locul costumului clasic fixat de cască se utilizează un sistem de cuplare pentru casca rigidă sau masca facială format dintr-un inel metalic şi un guler din cauciuc.

1970: medicul Morgan Wells începe mai multe experimente în cadrul „National Oceanic and Atmospheric Administration” (N.O.A.A.) pentru utilizarea amestecurilor azot-oxigen (NITROX) în timpul efectuãrii scufundãrilor autonome cu caracter civil. Aceste experimente au avut la bazã numeroase alte teste anterioare efectuate de cãtre U. S. Navy începând cu anul 1943.

1972: doi scafandrii din U. S. Navy lucrează timp de 30 minute la adâncimea de 288 m.

1972: în cadrul experimentului Physalie VI, doi scafandrii francezi ating adâncimea de 610 m într-o scufundare simulată.

1977: are loc experimentul Janus IV în care o echipă de scafandrii francezi lucrează în mare la adâncimea de 460 m. În timpul experimentului unul din scafandrii coboară la 501 m, record de scufundare reală.

1980: trei scafandrii britanici doboară recordul francez în chesonul de la Alverstoke, atingând adâncimea de 660 m în scufundare simulată.

1981: în Centrul experimental hiperbar de la Duke University, se atinge adâncimea de 686 m tot în scufundare simulată. Cei trei scafandrii au stat în camerele hiperbare 43 zile, 8 ore şi 26 minute.

1985: firma COMEX din Franţa realizează experimentul Hydra V în cadrul căruia două echipe de câte trei scafandrii au respirat amestec HIDROX la adâncimea de 450 m în scufundare simulată. În anul 1992, COMEX realizează experimentul Hydra X în care se atinge adâncimea record de 701 m, performanţă ce este neegalată până în prezent.